Pacienta tăcută (2019), Fecioarele (2021), Furia (2024)
Prin intermediul romanelor sale, Alex Michaelides își invită cititorii să pătrundă în labirintul minții umane, unde secretele se ascund, dorințele clocotesc și adevărurile așteaptă să fie dezvăluite.
Personajele lui Alex Michaelides, în fiecare din cele trei romane scrise până acum, sunt construite cu meticulozitate și atenție la detalii. Autorul chiar recunoaște faptul că, pentru fiecare personaj a conceput o descriere psihologică pe care a folosit-o ca bază în conceperea intrigii și acțiunii, chiar dacă aceste pasaje nu au fost introduse în carte. Aprofundând teme precum trauma, vina și trădarea, doliul, personajele se luptă cu emoții puternice și dileme morale.
”În psihoterapie există ideea că cine ești este ceea ce faci, iar cine ești este determinat și influențat de copilăria ta. Este parțial genetic, dar este și mai mult un rezultat al relației cu părinții tăi și mediul în care te-ai aflat când erai foarte tânăr. Și asta creează caracterul, care se dezvoltă și avansează în viață. Oamenii reacționează în moduri diferite în funcție de caracterul lor. Pentru mine, este ca un joc de circumstanțe, dar și de personalitate. Personalitatea începe să se contureze când suntem foarte tineri. Așa că asta era ceea ce voiam să explorez în carte: ideea că toate aceste lucruri care i s-au întâmplat personajului meu principal când era foarte tânăr îl modelează pe măsură ce crește și devine adult” – spune Alex Michaelides într-un interviu.
Trauma suferită în copilărie este un element comun al personajelor principale din cele trei cărți.
Romanul „Pacienta tăcută” este relatat din perspectiva lui Theo Faber, un psihoterapeut hotărât să descopere adevărul din spatele tăcerii Aliciei Berenson. Pe măsură ce se adâncește în explorarea trecutului ei, Theo își înfruntă proprii demoni și își conștientizează propriile vulnerabilități.
Pagină cu pagină aflăm tot mai multe despre mecanismele lui interioare și despre istoria lui personală. Crescând cu un tată care îl abuza fizic și psihic și cu o mamă care nu era prezentă emoțional, Theo ajunge la maturitate plin de cicatrici sufletești, fără să se poată desprinde de traumele copilăriei.
Trauma (mai ales traumele psihologice din copilărie) au urmări la vârsta adultă, existând posibilitatea reactivării în prezența unor factori declanșatori suficient de puternici.
„Mi-am dat seama că singura mea speranță de a supraviețui era să mă retrag – atât fizic, cât și psihic. Trebuie să plec departe, foarte departe. (…) Mă înșelam. N-am știut-o atunci, însă era prea târziu – îmi asimilase tatăl, îl încorporasem, îl îngropasem adânc în subconștient. Oricât de departe aș fi fugit, îl purtam peste tot cu mine. Eram urmărit de un cor de furii infernal, necruțător, toate cu glasul lui – zbierând că nu-s bun de nimic, o rușine, un eșec.” „Când eu și Kathy am ieșit din casă, o parte din mine n-a plecat, am știut, ci a rămas în urmă – pe veci copil, prins în capcană.”
Pentru a integra dramele copilăriei și tentativa de sinucidere Theo apelează la psihoterapie, Ruth fiind specialistul în sănătate mintală care îl va însoți în procesul analizei mulți ani și despre care Theo afirmă că este singura constantă din viața lui. Cu privirea la propriul proces terapeutic, Theo îl consideră un succes al vieții sale, care i-a adus un nesperat echilibru. Totuși, observăm că odată cu apariția unui factor declanșator (infidelitatea soției, tradusă ca trădare), îi apare din nou în minte vocea din copilărie a tatălui, care îi strigă că nu este destul de bun, că este o rușine și că nu va reuși nimic. Ca urmare echilibrul psihic se destramă. Comportamentul și gândurile sale în acest context sunt unele obsesive, care reflectă nesiguranța și complexele sale de inferioritate.
În concluzie, și psihoterapia are limite, mai ales atunci când nu sunt urmate indicațiile specialistului (Ruth îi spune să plece, să iasă din relația în care a fost înșelat, dar Theo nu ia în considerare această recomandare).
„…unul dintre lucrurile pe care e cel mai greu să le recunoaștem e faptul că n-am fost iubiți atunci când aveam cea mai mare nevoie. E un sentiment îngrozitor durerea de a nu fi iubit.”
„Furia turbată, furia criminală nu se naște în prezent. Își are originea în ținutul de dinaintea amintirii, în lumea de la începutul copilăriei, cu abuz și maltratare la vârstă fragedă, se tot acumulează pe parcursul anilor, până ce explodează – adesea asupra țintei nepotrivite.”
În ”Fecioarele” o cunoaștem pe Maria Andros care este o terapeută de grup tulburată, zbuciumată de durerea morții soțului ei. În acel ea se află la limita echilibrului interior. Aici facem cunoștință cu emoții produse de doliu, efectele pierderii celei mai dragi persoane. Intensitatea doliului este amplificată de istoricul de pierderi din viața Marianei. Ca urmare și capacitatea de reziliență este afectată.
”Moartea nu-i era străină; îi însoțise pașii încă din copilărie-urmărind-o îndeaproape, plutind amenințător deasupra umărului ei. Uneori avea impresia că fusese blestemată de vreo zeiță răuvoitoare dintr-un mit grecesc, să-I piardă pe toți cei pe care-I iubea. Cancerul îi omorâse mama când ea era încă în scutece. Și apoi, peste ani, sora Marianei și soțul ei își pierduseră viața într-un groaznic accident de mașină, …Și un atac de cord îl luase prin surprindere pe tatăl Marianei în livada de măslini, lăsându-l mort pe un pat de măsline strivite, încleiate. În sfârșit, cea mai mare catastrofă fusese moartea lui Sebastian.”
Și acest personaj, Mariana, a avut o copilărie complicată care a marcat-o. A crescut fără mamă, cerșind în tăcere atenția și iubirea tatălui. A rezultat din acest zbucium o tânără lipsită de încredere în sine, privată de iubire, dornică de atenție.
”Mariana se tot foia…încerca să intre în raza privirii lui, sperând să fie văzută – dar cumva rămânea totdeauna la margine. În rarele ocazii în care izbutea să obțină contactul vizual, în ochii lui nu găsea decât dispreț, o dezamăgire arzătoare. Ochii lui îi spuneau adevărul: nu era destul de bună. Oricât de mult se străduia”.
Adevărul despre relația Marianei cu tatăl său vine tot în urma unor ședințe de terapie.
Sebastian, soțul Marianei, pe care îl cunoaștem doar din scrisorile scrise de acesta, provine de asemenea dintr-o familie destrămată, cu un tata sadic, abuziv, cu tulburări de personalitate și o mama care a plecat și l-a abandonat. Și aici, părăsirea familiei de către mamă este percepută și interiorizată de către copil (Sebastian), drept trădare. A fost mult mai afectat de abandonul de către mamă decât de violența fizică și emoțională extremă din partea tatălui.
În „Furia” este vorba despre Elliot și despre lucrurile rele care i s-au întâmplat când era copil dar mai ales despre modul în evenimentele din copilărie i-au format personalitatea. Evident, în continuare personalitatea l-a determinat la acțiuni și alegeri dezavantajoase.
Elliot Chase descrie copilăria lui astfel: ”A fost întuneric. Au fost abuzatori, tata o brută. Am avut lungi perioade de părăsire și neglijare fizică și emoțională, … rareori am fost atins sau s-a jucat cineva cu mine… , aproape nu m-a ținut în brațe…”
”Asta mi-e cel mai greu să iert. Nu violența fizică…pe care am învățat curând s-o accept ca parte a vieții, ci lipsa atingerii și repercusiunile pe care a trebuit să le înfrunt mai târziu ca adult.”
”Ce determină cine ești? Ce îți determină caracterul?
Răspunsul este că întreaga mea personalitate – valorile și concepțiile mele despre modul în care poți să progresezi, să ai succes, să fii fericit – își are rădăcinile în lumea plină de umbre, uitată, a copilăriei mele, unde caracterul mi-a fost făurit de toate lucrurile la care am învățat să mă conformez ori să mă opun. Toți copiii traumatizați tind să se axeze pe lumea exterioară. Dacă ne concentrăm pe lumea exterioară, pierdem legătura cu a noastră.”
Elliot Chase participă la ședințe de terapie de grup, în încercarea de a găsi un oarecare echilibru. Aici află despre ”copilul interior”, concept cu care rezonează.
”Când suntem tineri și speriați, când suntem rușinați și umiliți – se întâmplă ceva. Timpul se oprește. O versiune a noastră este prinsă în capcană la acea vârstă pentru totdeauna. În mintea ta e un copil speriat, care încă nu e în siguranță, încă e neauzit și neiubit. Cu cât iei mai curând legătura cu acel copil și înveți să comunici cu el, cu atât mai armonioasă o să-ți fie viața.”
”Am putea să ne lăsăm orbiți, să lăsăm acel copil interior să preia controlul și să facă ravagii, sau am putea să înțelegem că, adulți fiind, viața ne aparține doar nouă, iar fericirea noastră de fapt nu depinde de nimeni altcineva. Oare este de ajuns să conștientizăm maturizarea noastră pentru a putea renunța la furie și a fi fericiți? Sau soarta ne este de fapt scrisă de elemente mult mai presus de controlul nostru?”
Această dilemă este una de actualitate, spunându-se uneori că, la maturitate ar fi cazul să renunțăm să mai dăm vina pe părinții noștri, pe copilărie, pentru nefericirile noastre actuale.
Adevărul este că suntem diferiți, cu trăiri diferite, cu rezistență psihică diferită.
Și acum în revenind la realitate…unele persoane reușesc singure să găsească o cale pentru a trăi o viață frumoasă, unele persoane apelează la psihoterapie și reușesc să ajungă la liman în descoperirea liniștii interioare, iar alte persoane duc o viață de zbucium și neîmpliniri, fără a reuși să iasă din păienjenișul stărilor de disperare și nefericire dar și fără a face ceva pentru a schimba lucrurile…
…totul este o alegere.