”Are Alzheimer…” când auzim asta despre cineva deja ne și gândim la un bătrân senil, neputincios, de care cineva trebuie să se ocupe în permanență. De fapt, depistată într-un stadiu incipient și tratată corespunzător, deși nu poate fi stopată, această boală permite încă mai mulți ani de viață, relativ corespunzătoare.
Problema este că, nimeni nu se adresează unui psiholog, neurolog sau psihiatru doar pentru că a început să uite unele lucruri care s-au întâmplat recent sau pentru că ar gândi ceva mai lent decât o făcea până atunci. Aceste simptome sunt puse pe seama oboselii, sau stresului sau a vârstei.
De la început precizăm că Alzheimer face parte din grupul tulburărilor neurologice degenerative numite demență. Demența este o afecțiune neurologică des întâlnită, cu impact social major, prevalența ei crescând odată cu îmbătrânirea.
Boala Alzheimer este cea mai frecventă formă de demență. Descrisă pentru prima dată în 1906 de medicul german Alois Alzheimer, această afecțiune neurodegenerativă determină o deteriorare progresivă a capacităților cognitive până la pierderea autonomiei bolnavului.
Simptome
Debutul simptomelor pentru Alzheimer poate fi înșelător, apărând mici scăpări de memorie de scurtă durată, lentoare în gândire și procesare a informațiilor, dezorientare sau subtile schimbări de caracter (stări de anxietate sau de agitație), pierderea interesului față de alte persoane ori activități.
De asemenea, se pot întâmpina dificultăți în planificarea, luarea deciziilor, rezolvarea problemelor, urmărirea unei conversații, purtarea unei conversații (își găsesc cu greutate cuvintele). Atât timp cât acestea nu împiedică desfășurarea activităților zilnice, vorbim despre un deficit cognitiv ușor. Însă, aproximativ 50% din pacienții cu acest stadiu vor dezvolta apoi demență Alzheimer.
Acest stadiu de început durează în medie 2-4 ani.
Odată cu avansarea bolii, tulburările de memorie se agravează, fiind afectată și memoria de lungă durată. Așadar, apar și alte probleme precum:
- în desfășurarea activităților zilnice – bolnavii de Alzheimer pot avea probleme cu alimentația, igiena, îmbrăcarea;
- în regăsirea drumului către casă – pacienții pot fi confuzi cu privire la timpul și locul unde se află;
- uitarea istoriei personale;
- pierderea abilităților spațiale – persoanele afectate de Alzheimer nu mai au capacitatea de a judeca forme, mărimi și relația obiectelor în spațiu;
- tulburarea ritmului somn-veghe – unii pacienți dorm ziua și stau treji noaptea;
- tulburări de înțelegere a limbajului – pacienții se chinuie să-și găsească anumite cuvinte și se exprimă mai greu;
- apar modificările de caracter – care pot escalada de la lipsa inițiativei, apatie, paranoia, la agresivitate, impulsivitate și agitație.
Acest stadiu de mijloc durează, de obicei, între 2-10 ani.
În ultimul stadiu al bolii, pacienții devin complet dependenți de alte persoane, memoria este puternic afectată, nu-i mai recunosc pe membrii familiei sau locurile familiare. Pot apărea și alte deficite, precum:
- tulburări de deglutiție (probleme la înghițire);
- incontinență sfincteriană (la început în urinare și apoi la defecație);
- modificarea radicală a personalității (pacienții au halucinații, sunt agitați, depresivi sau agresivi);
- scădere importantă în greutate;
- creșterea vulnerabilității la infecții (în special la pneumonie).
Durata acestui stadiu este, în medie, 1-3 ani.
Evoluția bolii Alzheimer variază de la un pacient la altul, unii prezentând o agravare lentă, alții un tempo mai rapid de deteriorare. Vârsta bolnavului, nivelul intelectual inițial și celelalte afecțiuni medicale, toate joacă un rol important.
Cât privește speranța de viață a unei persoane diagnosticată cu demență Alzheimer, aceasta este, în medie, de 6 ani și jumătate, dar poate varia între 3 și 20 de ani. Deși afecțiunea este puternic degenerativă și scurtează viața, ea nu poate fi considerată o cauză directă de deces pentru bolnavii de Alzheimer.
Diagnosticare
Istoricul medical al pacientului și anamneza, atât cu persoana în cauză, cât și cu familia acesteia, alături de un examen neurologic care presupune testarea funcțiilor cognitive, sunt primul pas în diagnosticarea afecțiunii.
În cabinetul psihologic se folosesc diferite tipuri de teste Alzheimer:
- MMSE (examinarea minimă a stării mentale);
- Testul ceasului (este un test folosit pentru a diagnostica Alzheimerul precoce sau alte forme de demență);
- MoCA (Montreal Cognitive Assessment presupune o testare în șapte pași pentru persoanele cu probleme de memorie);
- Scala GAFS (Evaluarea Globală a Funcționării).
Testul MMSE a fost creat de Dr. Marshall Folstein și Dr Susan Folstein și publicat pentru prima data în anul 1975 și de atunci este utilizat pe scară largă de către psihologii clinicieni la identificarea deficientelor cognitive ale adulților (de la 18 la peste 90 ani). MMSE este un examen clinic standardizat de evaluare a deteriorării cognitive, fiind considerat unul dintre cele mai populare și de încredere instrumente de acest gen, testându-se:
- Înregistrare și reamintire,
- Orientare în timp,
- Orientare în spațiu,
- Atenție și calcul,
- Denumire,
- Repetiție,
- Înțelegere,
- Citire,
- Scriere,
- Desenare.
Testul ceasului a fost utilizat pentru prima dată în 1953 și este unul dintre cele mai frecvente instrumente de screening utilizate pentru depistarea pacienților cu disfuncție cognitivă, în special cu boala Alzheimer, responsabilă de majoritatea demențelor. Este important de menționat că performanța la acest test succint de screening nu confirmă diagnosticul de demență. Totuși, poate fi util pentru a determina necesitatea unor evaluări cognitive suplimentare – de ex. testul MMSE. Psihologii folosesc testul ceasului pentru a identifica declinul cognitiv al unei persoane.
MoCA evaluează diferite tipuri de abilități cognitive. Acestea includ:
- Orientare;
- Memorie pe termen scurt / rechemare amânată;
- Funcția executivă / Abilitatea vizuală;
- Abilități lingvistice;
- Gândire abstractă;
- Atenție;
- Test de desenare a ceasului.
Uneori, poate fi necesară și o evaluare neuropsihologică detaliată pentru stabilirea cu exactitate a zonelor cognitive afectate.
În plus, pentru excluderea altor cauze sau afecțiuni, medicul neurolog poate recomanda și alte investigații, precum:
- analize de sânge;
- neuroimagistica – are un rol important în stabilirea tipului de demență, mai ales la pacienții tineri sau în cazuri atipice;
- testarea genetică – este indicată, mai ales, în cazul pacienților cu rude care au dezvoltat boala înainte de 65 de ani;
Tratament în demența Alzeimer
Majoritatea formelor de demență nu pot fi vindecate, ci doar ținute sub control. Astfel, scopul tratamentului devine acela de a reduce pe cât de mult posibil simptomatologia și de a îmbunătăți calitatea vieții per total.
Exista doua mari categorii de tratament în demență: tratamentul medicamentos și cel de consiliere psihologică. Uneori, în cazurile non-severe, înaintea administrării tratamentului medicamentos, se încearcă instituirea terapiei ca prima intervenție.
Consilierea psihologică
În situația în care pacientul este cooperant și poate lua parte la ședințe de terapie, aceasta variantă este de preferat, în special în stadiile timpurii de boală. Exista mai multe tipuri de abordare, aplicate în funcție de nevoile pacientului.
În general, în cadrul terapiei, se abordează subiecte precum:
- Modificarea mediului înconjurător (locuinței) – menținerea ordinii, înlăturarea obiectelor neesențiale, cu scopul obținerii unui grad de minimalism ce poate ușura procesul de concentrare al unei persoane cu demență;
- Reducerea numărului de sarcini care trebuie îndeplinite sau restructurarea lor în etape mai mici și mai ușor de urmărit;
- Identificarea modalităților de coping (reacțiilor față de evenimente) ale pacientului și ajustarea acestor modalități.
În anul 2020 a fost realizat un film artistic excepționat pe această temă, intitulat ”The Father” (Tatăl). Anthony Hopkins surprinde extrem de realist toate etapele demenței prezentate mai sus. Dacă aveți ocazia, vă recomand să-l vizionați!
Foto: Pexels- Alessio Cesario