de Hanya Yanagihara
M-am gândit mult dacă să recomand această carte tuturor, ca parte a bibliotecii personale de cărți citite și am ajuns la concluzia că nu ar fi tocmai o idee potrivită. De ce? Pentru că este o carte apăsătoare, copleșitoare și care nu îți lasă speranța unei licăriri pozitive, pe parcursul celor aproape 700 de pagini.
Deși am văzut că este prezentată ca și povestea unui prietenii de lungă durată (din colegiu și până la moarte) între patru persoane, de fapt cred că alta este tema principală a romanului. E vorba despre suferință și abuzuri care întrec orice imaginație și care sunt dincolo de capacitatea de depășire și vindecare.
Totuși, pentru psihologi sau cei pasionați de literatura psihologică este o carte ca un manual despre Traumă. Despre cum a fost trăită trauma, despre evoluție și mai ales despre urmările ei. Despre faptul că, ulterior, chiar dacă nu mai există niciun element amenințător, trauma persistă. Că urmările ei însoțesc tot timpul persoanele care au experimentat așa ceva și se accentuează tocmai când ar fi șansa unei redresări. Urmările demolează orice încercare cât de firavă de recuperare a normalității și o face să pară o încercare disperată de a trece peste trecut.
Din punct de vedere psihologic vedem în carte modalitățile, mecanismele la care Jude (eroul principal, în jurul căruia se construiește narațiunea) apelează pentru a supraviețui atrocităților: splitarea părților (abandonarea mentală a corpului în timpul abuzurilor), narațiunea internă pozitivă față de cel pe care l-a crezut protectorul său.
În continuare, pe parcursul desfășurării vieții sale vedem toate simptomele specifice persoanelor abuzate care apar în viața sa și în momentele fericite: autoînvinovățirea (deși copiii nu se pot opune abuzului), rușinea față de lucrurile pe care a fost nevoit să le facă, desconsiderarea, sentimentul că este o persoană fără valoare indiferent de succesele ulterioare, convingerea că nu merită să fie iubit sau apreciat, suspiciunea față de oricine vrea să se apropie de el, coșmarurile, halucinațiile, credința că ”este stricat și nu mai poate fi reparat.”
Ulterior, adult fiind, când personajul principal suferă încă o pierdere nu mai are resurse pentru gestionarea doliului. Toate durerile din viața lui de până acum l-au secătuit emoțional și ceea ce crezi că se va întâmpla pe la mijlocul cărții, se întâmplă până la final, argumentând ceea ce spune un personaj: ”Viața este tristă.”
Se pot spune multe despre acest roman. Are o multitudine de fațete foarte atent construite de autoare. Fiecare personaj este atent dezvoltat și fin construit. Legăturile care se stabilesc între cei patru prieteni sunt susținute de istoria de viață a acestora până în momentul în care se întâlnesc. Willem, care ajunge un actor celebru este fiu de țărani din Wyoming, cu doi părinți absenți emoțional, împietriți, și un frate handicapat care îi este singura ancoră afectivă și pe care îl îngrijește toată copilăria. El va deveni cel mai apropiat lui Jude cel handicapat fizic și emoțional. Harold, profesorul care îl înfiază pe Jude cel de 30 de ani, este fostul tată al unui copil diagnosticat la 4 ani cu o boală rară care îl transformă în legumă și îl ucide, iar în calitate de tată adoptiv ajunge și să îl șantajeze și controleze pe Jude pentru a-i salva și prezerva viața, o viață pe care acesta nu o mai dorește.
Este o carte care nu lasă să transpară nicio urmă de final fericit.
Acesta este motivul pentru care nu o recomand la nivel general ci doar celor care cred că pot face față unei astfel de lecturi în acest moment al vieții lor. Dar, dacă ai citit-o o vei ține minte!
Și acum și un citat din carte pentru psihoterapeuți, din perspectiva clientului care caută justificări pentru a nu apela la psihoterapie:
”Psihoterapia și psihoterapeuții promiteau să se abțină riguros să judece și să critice (dar nu era oare o imposibilitate să vorbești cu cineva și să nu fii judecat?), și totuși în spatele fiecărei întrebări a lor era un imbold care te împingea ușor, dar inexorabil, să recunoști un anume defect în tine însuți, să soluționezi o problemă pe care nici nu știuseși că o ai. De-a lungul anilor, avusese prieteni care fuseseră convinși că trăiseră o copilărie fericită, că părinții lor fuseseră iubitori, până când psihoterapia le arătase că nu așa erau, că nu așa stăteau lucrurile. Nu voia ca asta să i se întâmple și lui; nu voia să i se spună că mulțumirea lui nu era de fapt mulțumire, ci simplă iluzie.”