Sunt psiholog și psihoterapeut, dar, înainte de toate, sunt un om care a ales să fie aproape de alți oameni în momentele în care aceștia au nevoie să se înțeleagă mai bine. Dacă m-ați întreba de ce fac această meserie, răspunsul meu nu ar face referire la o listă de diplome, specializări sau formări (pe care le-am făcut din convingere și curiozitate). Acestea spun ce am învățat, ce competență și autoritate am, dar nu spun de ce am ales să fac această meserie și de ce, după atâția ani, continui să cred în ea.
Cred că ceea ce m-a atras întotdeauna la psihologie este omul. Omul real, dincolo de ceea ce arată celorlalți. M-a interesat întotdeauna ce se află în spatele unui comportament, al unei reacții, al unei alegeri, al unei tăceri. Ce poveste există în spatele unui om care pare puternic, dar este obosit. În spatele unei femei care le poate face pe toate, dar care nu mai știe când a fost ultima dată când a făcut ceva doar pentru ea. În spatele celui care zâmbește și spune „sunt bine”, deși în interior simte că ceva s-a schimbat.
Poate că acesta este și motivul pentru care îmi place atât de mult această profesie: pentru că îmi oferă posibilitatea de a privi omul în profunzime și de a folosi ceea ce simt că sunt punctele mele forte. Intuiția, capacitatea de analiză și gândirea neconvențională fac parte din felul meu de a lucra. Intuiția mă ajută să observ uneori ceea ce nu este spus direct, să fiu atentă la nuanțe și la ceea ce se află dincolo de cuvinte. Analiza mă ajută să pun lucrurile în ordine, să caut legături, să înțeleg tipare și să nu mă mulțumesc cu prima explicație. Iar gândirea neconvențională mă ajută să privesc o situație din mai multe unghiuri și să caut posibilități acolo unde, uneori, omul vede doar un impas.
Nu cred că punctele forte ale unui om trebuie doar identificate și recunoscute. Cred că ele trebuie valorificate. Și acest lucru este valabil atât pentru mine, cât și pentru oamenii cu care lucrez. În cabinet, nu mă interesează doar ceea ce nu funcționează, ceea ce doare sau ceea ce trebuie schimbat. Mă interesează și ceea ce există deja bun, puternic și valoros în fiecare persoană și care poate fi folosit ca resursă pentru schimbare. Uneori, tocmai acele calități pe care omul le-a considerat neimportante sau le-a folosit doar pentru a face față vieții pot deveni punctul de plecare pentru o transformare reală.
Am întâlnit oameni care au venit în cabinet spunând că sunt doar obosiți și au descoperit că, de fapt, erau de mult timp departe de ceea ce le făcea bine. Oameni care credeau că problema lor este lipsa de motivație și au înțeles că, de fapt, își pierduseră bucuria. Oameni care se considerau prea sensibili, prea dificili sau insuficient de puternici și care au început să privească altfel ceea ce li se întâmplă atunci când au avut, în sfârșit, un loc în care să fie ascultați fără să fie judecați.
Și cred că aici începe, de multe ori, schimbarea. Nu atunci când cineva primește un sfat și nici atunci când îi spunem ce ar trebui să facă, ci atunci când începe să se privească pe sine cu mai multă înțelegere și curaj. Când poate să spună „acum înțeleg de ce fac asta”, „acum înțeleg de ce mă simt așa” sau, poate cel mai important, „acum îmi dau seama că și eu contez”.
Pentru mine, psihoterapia nu înseamnă să îi spun unui om cum să-și trăiască viața. Înseamnă să merg alături de el o perioadă, într-un spațiu sigur, în care să poată privi lucrurile cu mai multă claritate. Uneori să înțeleagă trecutul, alteori să se desprindă de el. Să observe tiparele pe care le repetă, relațiile în care se pierde, limitele pe care nu știe încă să le pună, nevoile pe care le-a ignorat și acele părți din sine pe care le-a lăsat prea mult timp în urmă. Dar, în același timp, să descopere și ceea ce are deja: resurse, calități, capacități și experiențe care pot deveni puncte de sprijin.
Nu cred în schimbări miraculoase și nici în soluții identice pentru toată lumea. Cred în procese reale, în pași mici și în schimbări care se construiesc în timp. Cred că uneori un om are nevoie să fie ascultat, alteori să fie provocat să privească altfel o situație, alteori să învețe un instrument concret și, uneori, pur și simplu, să descopere că ceea ce simte are un sens. Iar uneori schimbarea începe atunci când reușește să vadă într-o calitate pe care o considera o problemă o posibilă resursă.
De aceea, în munca mea, încerc să păstrez împreună două lucruri în care cred: profunzimea și utilitatea. Să înțelegem ce se întâmplă, dar să găsim și ce putem face mai departe. Să nu rămânem doar în povestea problemei, ci să căutăm drumul către o viață care să fie mai aproape de ceea ce omul își dorește și de ceea ce este el cu adevărat. Cred că un proces psihologic bun nu înseamnă să construim o persoană nouă, ci să ajutăm omul să își valorifice mai bine ceea ce există deja în el.
Evaluarea psihologică face parte din același mod de a privi lucrurile. Uneori avem nevoie de claritate înainte de a putea face o schimbare. Iar prevenția și antrenamentul cognitiv pornesc din convingerea mea că nu trebuie să așteptăm apariția unei dificultăți pentru a începe să avem grijă de mintea noastră. Psihologia nu înseamnă doar să reparăm ceea ce s-a stricat. Înseamnă și să înțelegem, să prevenim, să exersăm și să construim resurse.
Dar, dincolo de toate acestea, ceea ce îmi dă sens în această profesie sunt oamenii și momentele lor de transformare. Nu neapărat cele mari și spectaculoase, ci cele mici, aproape invizibile. O femeie care începe să spună „nu” fără să se simtă vinovată. Un om care încetează să se mai judece pentru fiecare greșeală. Cineva care își face din nou timp pentru lucrurile care îi plac. Cineva care are curajul să ceară ceea ce are nevoie. Cineva care începe să își vadă calitățile nu ca pe niște lucruri pe care le are „din întâmplare”, ci ca pe niște resurse pe care le poate folosi conștient. Cineva care, după o perioadă dificilă, începe din nou să râdă. Și, poate, acel moment simplu în care un om spune: „Simt că încep să fiu din nou eu.”
Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai frumoase părți ale meseriei mele: să văd un om întorcându-se, încet, către sine și descoperind că nu este doar ceea ce nu funcționează. Este și ceea ce știe, ceea ce simte, ceea ce a învățat, ceea ce poate, ceea ce iubește și ceea ce încă poate construi.
Merge nu către o versiune perfectă a lui și mai ales, nu către ceea ce cred ceilalți că ar trebui să fie, ci către omul care este cu adevărat și către cea mai bună formă în care își poate valorifica propriile resurse.
Poate că, în fond, acesta este motivul pentru care fac această meserie. Pentru că am convingerea că, indiferent cât de mult ne-am îndepărtat de noi înșine, putem începe să ne întoarcem. Putem învăța să ne ascultăm, să ne înțelegem, să ne acceptăm limitele și să ne descoperim din nou punctele forte. Putem învăța să avem grijă de noi fără să ne simțim egoiști, să fim aproape de ceilalți fără să ne pierdem pe noi și să construim o viață în care să nu fim doar funcționali, ci și vii.
De aceea sunt psiholog.
Pentru că dincolo de simptome, probleme, conflicte și diagnostice văd întotdeauna un om. Un om care, poate, pentru o perioadă, s-a pierdut puțin de sine și care are nevoie de un loc în care să se poată opri, să se poată asculta și să poată începe din nou.
Iar dacă pot să fiu, pentru o parte din acest drum, omul care îl însoțește, să îl ajut să vadă mai clar ceea ce i se întâmplă și, în același timp, să descopere și să valorifice ceea ce are deja în el, atunci știu că meseria mea are sens.
